Familia Ilie
„Cu 85.000 de euro îl daţi?”, am întrebat, uşor uimit, de parcă tocmai câştigasem la loto. O voce groasă şi uşor plictisită m-a asigurat la telefon că nu visez. Trebuia însă să mă grăbesc: „Dacă îl vreţi, trebuie să vă hotărâţi repede, pentru că mai aşteaptă şi alţii. Sper că sunteţi serios”. Trei zile mai târziu, eram în faţa blocului din zona Baraolt. Abordam o ţinută de om serios: cărare într-o parte, cămaşă călcată şi pantofi daţi cu cremă. Pentru că nu era nici o coadă la uşa domnului, mi-am pierdut un pic speranţa, fiind convins că l-a dat. Am bătut totuşi la uşă. Proprietarul cred că m-a cercetat vreo cinci minute, prin vizor. Pentru că muşchii feţei nu m-au trădat, mi-a deschis uşa.

M-a luat în primire doamna Ilie, care mi-a spus, pe un ton ferm, că trebuie să-mi dau pantofii jos. Am efectuat un tur al apartamentului, cei doi soţi reuşind, într-un timp record, să mă umple de nervi şi de amănunte inutile. Domnul Ilie mi-a lăudat tavanul (foarte rezistent), pereţii (foarte drepţi), parchetul (pus de mâna lui). Soţia nu s-a putut abţine şi mi-a încărcat memoria cu detalii despre florile de pe balcon şi despre tablourile ei preferate. „Sper că nu le arunci”, mi-a spus, fixându-mă cu privirea, ca să-mi intre bine în cap. La pomana pe care o făcea, cu cei 85.000 de euro ceruţi pe apartament, nu puteam s-o contrazic.Turul a durat vreo 20 minute, cu toate opririle de rigoare. În cele din urmă, ne-am aşezat pe canapea şi am început să vorbim de bani.
- „Mai lăsaţi din preţ?”, am spus, privind umil în ochii doamnei Ilie, mizând pe sensibilitatea ei de femeie.
- „Mai lăsăm, dar nu foarte mult, pentru că aţi văzut şi dumneavoastră ce apartament avem.” S-a consultat din priviri cu soţul şi a făcut un anunţ şoc.
- „Hai, dă-ne 83 de mii de euro, ce să mai!” N-am mizat degeaba pe sensibilitatea ei. Parcă îmi era şi ruşine să mă bucur la 2.000 de euro. Parcă i-aş fi dat 90.000, ca să ne despărţim prieteni.
- „Mai mult de 50.000 de euro nu vă dau”, am aruncat totuşi bomba. Primul care a cedat psihic a fost nea Ilie. Suma parcă îl lovise în moalele capului. Se înroşise şi nu-şi găsea cuvintele şi picioarele să mă dea afară în înjurături şi în şuturi. Totuşi doamna a fost cea care a vorbit.
- „Sper că glumeşti. Cum să ne dai 50.000 de euro?”, m-a întrebat, în timp ce strângea grăbită prăjiturile de pe masă.
- „Păi, credeţi că vă dă cineva mai mult?” Replica asta a adus-o în pragul leşinului şi pe femeie. Cu domnu’ Ilie chiar nu se mai putea comunica. Omul vorbea singur şi îmi făcea semne disperate cu capul să plec. I-aş fi dat câteva palme, ca să nu leşine, dar cred că le-ar fi interpretat greşit.
- „Nu ţi-e ruşine? Te rog frumos să pleci”, a zis soţia, indicându-mi ferm uşa.
- „N-o să-l daţi niciodată cu 85 de mii de euro. Nu vi-l ia nici dracu‘!” După răutatea asta a mea, s-a închis uşa cu putere. Îmi pare rău şi acum că n-am sunat la Salvare. Sper că familia Ilie e bine.

Familia Diaconu
„Cartier Nord. Strada Cameliei. Apartament cu 3 camere. 75.000 de euro. Negociabil!!!” Anunţul ăsta, prevăzut cu atâtea semne de exclamaţie, nu suna rău deloc. Data trecută, reuşisem să obţin o reducere de 2.000 de euro, în condiţiile în care anunţul era sec, fără atâtea semne, care prevesteau o reducere substanţială. Tipul cu care am stabilit întâlnirea la telefon mi-a propus să ne vedem în faţa blocului, să ne cunoaştem mai bine. Ceea ce am şi făcut. Un pensionar mic de statură, dar energic, s-a scuzat că a trebuit să mă pipăie şi să mă miroasă, la început. Avusese o experienţă neplăcută, acum câteva săptămâni, cu un individ care i-a şutit nişte chestii de prin casă, în timp ce inspecta apartamentul. L-am convins repede că sunt un tip serios, familist şi antialcoolic, la bază. După zece minute, mi-a propus să urcăm la etajul doi, acolo unde stătea. Ne-a deschis nevasta pensionarului, o cucoană drăguţă, care mi-a zâmbit cu gura până la urechi, făcând sigur febră musculară. De data asta, abordarea a fost un pic diferită. Nu ne-am mai repezit să facem turul casei. Oamenii au fost amabili şi mi-au pus diverse întrebări şi am dedus că au şi o fiică pe care vor s-o mărite. Deşi mi-a fost greu să-mi duc planul până la capăt, am trântit, până la urmă, mucii în fasole.
- „Să ştiţi că mai mult de 50 de mii de euro nu pot să vă dau pe apartament.” Iniţial, doamna a crezut că am simţul umorului, fiind parcă şi mai potrivit pentru fata ei. Când şi-a dat seama că s-ar putea să vorbesc serios, a apucat-o un uşor tremurat.
- „Dom’le, mata glumeşti, nu? Cum să dai 50 de mii pe ce e aici?”, a reuşit să spună pensionarul, pe care-l apucaseră toate transpiraţiile cunoscute de subraţul omenesc.
- „70.000 de euro e ultimul preţ. Nu coborâm sub nici o formă”, s-a băgat şi doamna în discuţie, după ce a băut un pahar cu apă, ca să-şi mai revină din şoc.
- „N-aţi văzut că piaţa e blocată? Nu vă dă nimeni 70.000 de euro pe apartamentul ăsta. Haideţi să fim serioşi!” Îndemnul meu la seriozitate mai mult i-a enervat. Femeia l-a chemat pe soţ în bucătărie şi au stabilit, în urma unei şedinţe fulger, să mă dea afară.
- „Haideţi, să plecaţi, că văd că vreţi să vă bateţi joc!”, m-a rugat cucoana. Pensionarul care mă întâmpinase amabil în urmă cu câteva minute nici n-a mai ieşit din bucătărie.

Nora Mimi
În fine, am mai găsit o babă, care vroia să-şi vândă apartamentul cu o sumă astronomică: 79.000 de euro. „Bd. Republicii, zonă bună, etaj trei, uşor negociabil.” În spatele strategiei de marketing stătea nora sa, doamna Mimi, care mi-a deschis larg uşa apartamentului. Mi-a prezentat-o şi pe bătrână, o tanti slăbuţă, care era proprietara, în acte. Am vizitat dormitorul, baia şi balconul şi ne-am oprit pentru negocieri în sufragerie.
- „Vă dau 40.000 de euro pe el”, am exagerat eu, jucându-mă un pic cu sănătatea fragilă a babei.
- „Poftim? 40.000 pe ce?”, a zis nora, uşor leşinată.
- „Pe o cameră”, am glumit eu, iniţial. „Pe apartament”, am spus, în cele din urmă.
- „Dă-l afară!”, a zis bătrâna, acţiune pusă în practică, cu multă eleganţă, de nora sa, Mimi.
Eu îi sfătuiesc sincer pe aceşti oameni să nu se grăbească. În 10, 20 de ani e posibil ca preţurile să crească iar.