”Doctor Dumitru Predescu. Şef secţie cardiologie în Spitalul Judeţean Ploieşti, singura de acest fel din judeţ. 56 de ani, dintre care 30 de medicină. Medic primar în două specialităţi, masterand, vicepreşedinte al Colegiului Medicilor Prahova. Unul dintre cei mai buni medici din judeţ. Săptămâna trecută a decis să plece de tot din Spitalul Judeţean Prahova.” Aşa începea interviul pe care Daciana Ilie i l-a luat, pentru altPHel, domnului Predescu, acum vreo două luni, când acesta a ameninţat că va pleca de la Spitalul Judeţean.
Atunci am decis că trebuie, domnule, să lăsăm miştourile la o parte şi să venim şi noi, cum putem, în ajutorul celui mai bun medic cardiolog din judeţ, care ameninţă cu plecarea de la Spitalul Judeţean, pe motiv că unii (răi, credeam noi, la acea dată) vor să facă două secţii dintr-una singură, cea condusă de domnul Predescu. În realitate, era vorba doar de pericolul ca domnul Predescu să-şi reducă veniturile. Dar nu despre acest subiect, al şpăgilor primite de domnul doctor, v-am deranjat azi, asta va face subiectul unei anchete separate, date fiind zecile de sesizări pe care le-am primit de la pacienţi de-ai dânsului, după ce am dezbătut acest subiect la Prahova TV.
Am reţinut, din interviu, o declaraţie a domnului Predescu, de la care vreau să pornesc acest reportaj. ”Am muncit o viaţă. Am făcut multe, poate am făcut şi multe lucruri rele, nu ştiu, alţii mă vor judeca.”

Camera de somn, nu de gardă!
Aşadar, luni spre marţi, ora 3,20. Ajung la Judeţean, la UPU, cu socrul meu care nu poate călca într-un picior. Cu câteva zile mai devreme, îl externasem pentru a
doua oară, în interval de o lună. Are probleme cu inima, dar de data asta îl durea laba piciorului, în care un domn doctor, Albu (un medic excelent, din ce am înţeles), tot de la Judeţean, îi spusese zilele trecute că nu prea are puls. Are şi gută, ca să fie tacâmul complet. Pentru că locuiesc aproape de Judeţean - socrul meu fiind cazat la mine tot pentru că Predescu i-a spus, la ultima externare, că riscă să ajungă rece la spital, dacă mai vine de la Ciorani, unde locuieşte -, am zis că nu are sens să mai sun după o ambulanţă. Aşa că l-am dus cu maşina mea. Am ajuns la UPU, unde am dat peste o doamnă asistentă care mi-a fost vecină, la blocul în care am locuit 25 de ani. Mare noroc! L-a preluat dânsa şi l-a dus la consult la UPU. Chiar dacă i-am explicat că nu vreau să-l internez, ci doar să-i facă ceva pentru durere, a venit cu verdictul doamnei doctor care era de gardă la UPU: internare la etajul al cincilea, la cardiologie. O tâmpenie, am susţinut şi atunci şi susţin şi acum, în condiţiile în care suferinţa de acum nu avea legătură cu cea de la inimă, chestiune confirmată de asistentă. Mă rog, ei sunt medici, ei ştiu ce trebuie făcut, mi-am spus!
Acum, pauză de publicitate! Cunoaşteţi pe cineva care e dispus să plece la patru dimineaţa de acasă, pe motiv că nu mai suportă o durere cumplită, doar pentru a sta o noapte într-un spital cum sunt toate din România? Eu nu cunosc un asemenea personaj. Ei bine, se pare că medicii de la Judeţean au impresia că toată lumea vine să se cazeze de plăcere în jegul de la acest spital.
Ora 3,50. Deşi nu i s-a făcut nimic la UPU, deci având aceleaşi dureri insuportabile, pacientul nu a fost dus direct la cardiologie, fiind oprit la garderoba de la parter, unde a fost nevoit să se îmbrace în pijama, corespunzător înaltelor standarde ale spitalului. Nimănui nu părea să-i pese că pe omul ăsta îl durea piciorul îngrozitor! Ba, infirmierul care l-a dus în cărucior a şi deschis câteva uşi cu piciorul suferind, să simtă omul ce-nseamnă să vii la spital la ora asta, să deranjezi somnul tuturor.
Ajungem, în sfârşit, la etajul al cincilea. Fusesem avertizat de una dintre îngrijitoarele de la parter că trebuie să fim foarte norocoşi ca doamnele asistente
să-l scoale la ora asta pe domnul doctor din somn.
Ora 4,00. Suntem la etajul al cincilea, pe culoar, în faţa unei uşi pe care scrie ”Camera de gardă”. În spatele nostru, o doamnă care se interna tot atunci. Ezitant, doamna asistentă bate la uşă şi se dă înapoi. ”Mdea”, se aude dinăuntru. Linişte! Stăm preţ de vreo două minute. Era o tensiune ca-n filmele de groază, amplificată de decorul mizer, smuls parcă din filmele de dinainte de ‘89!
În fine, se aude un hodoronc-tronc şi iese domnul doctor. Se freacă la ochi, orbit de lumina chioară de pe hol. E logic, dat fiind că-n camera de gardă, care mai repede s-ar putea numi ”camera de somn”, e beznă. Nu am apucat să văd cum arăta patul, dar am o bănuială că domnul doctor nu dormea pe scaun. Nici nu prea avea cum, dat fiind că omul nostru, altfel cel mai bun cardiolog din Prahova, are formele unui tip care nu ştie că greutatea influenţează direct activitatea inimii.

”Aşa o să te doară până-l vom tăia!”
Asistenta-şefă, părea şefă, nu ştiu dacă era, face introducerea. Am înţeles că domnul e pacientul dumneavoastră mai vechi (logic, din moment ce, pe ”dosarul” pe care-l aduseserăm cu noi, era peste tot parafa lui Predescu). Sprijinit de perete (adică începuse să vadă, dar nu putea sta încă în picioare), căscând, Predescu zice: ”Da, de treizeci de ani! Ce-aţi păţit?”, zice. ”Piciorul mă doare foarte rău!”, răspunde socrul meu, care, la fel ca orice pacient român, nu e conştient de faptul că e contribuabil, că a dat o viaţă întreagă bani pentru acest sistem medical de rahat, plin de corupţie şi populat de tot felul de băieţi de-ăştia care se cred Dumnezei.
După ce îl palpează la picior, specialistul spune: ”Păi, e arterita aia a ta veche. Aşa doare, nu avem ce să facem!” În acest moment, iritat de atitudinea asta, am vrut să intervin. Şi aveam două variante. Una, să-i spun: ”Băi, imbecilule, crezi că am venit aici, la patru dimineaţa, să-mi spui tu că nu ai ce să faci?”. Şi a doua, să-l
trag de-o parte şi să-i spun: ”Şefule, eu sunt patronul ziarului ăla de doi lei care acum două luni făcea din matale zeul cardiologiei mondiale!”. Nu înţeleg de ce (cred că pentru că am fost prea bine crescut de ai mei, contrar voinţei mele, să se consemneze), nu am făcut nici una, nici alta. Am încercat, pe un ton umil chiar, să-i explic că pe omul din faţa lui îl doare foarte tare piciorul şi că algocalminul pe care l-a luat nu avea nici un efect, sperând să aud un ordin către asistentă şi să rezolvăm problema. În loc de asta, domnul Predescu, care îşi luase între timp mâna de pe perete, semn că se trezise de tot, ne ia pe toţi la ceartă: ”Asta e, domnule, arterita! Aşa o dă-l doară, nu pricepeţi? Aşa o să te doară, nene, până când vom tăia piciorul! Pentru că aici vom ajunge, să-l tăiem! Cine fumează ştie ce riscuri îşi asumă!”. Socră-miu, mască! Soarcă-mea, la fel! Eu insist, cu un calm pe care mi l-a dat doar gândul că voi scrie acest text! ”Domnule doctor, îl doare rău piciorul, credeţi că putem rezolva problema asta acum? Nu aş vrea să-l internez doar ca să ocupe un pat aici!” Predescu: ”Nu, acum, l-aţi adus, rămâne, dar să se obişnuiască cu gândul că aşa o să-l doară de acum încolo. Ba o să-l doară şi mai rău, până când vom ajunge în situaţia să-i tăiem piciorul!” Mă uit la socrul meu, e alb. Cred că, dacă-i tăiam piciorul în acel moment, nu-i curgea sânge! ”Salonul zece”, tună Predescu şi trece la următorul pacient. Da, la Judeţean, la ora 4 dimineaţa, pacienţii sunt consultaţi pe hol. Nici la veterinar nu se întâmplă asta!
Dar camera de gardă e ocupată! Acolo doarme, ca porcul, când e de gardă, domnul doctor! L-am instalat pe pacient la salonul zece, unde mie mi-a venit să vărs când am intrat, atât de rău mirosea. Nu avea pernă, am luat-o şi noi de pe singurul pat care mai era liber. Pernă e mult spus, era o faţă de pernă cu o cârpă în ea! M-am postat în faţa uşii de la cabinetul asistentelor. Acolo, nu se dormea. Se bârfea! Era o veselie care se auzea pe holurile triste ale spitalului. Un nene iese de la duş, intră în salon şi, din uşă, le spune celorlalţi: ”Haideţi, mergeţi la spălat!”. Să pic pe jos de râs! Ce căuta ăsta aici?
Era trecut de 4,40! O asistentă iese din cameră, cu o perfuzie. Îmi confirmă că e un calmant. În sfârşit, după o oră şi jumătate de chin, socrul meu primeşte calmantul pentru care venise. Durerea îi trecuse însă de când Predescu i-a spus că va rămâne fără picior.

A doua zi, după scandalul pe care l-am făcut la managerul spitalului, domnul Adrian Strâmbeanu, socră-miu a primit atenţia cuvenită oricărui om care intră într-un spital. Şi, deocamdată, nici vorbă de arterită, boală despre care Predescu nu-i spusese nimic până în acea noapte. Desigur, socrul meu nu mai este pacientul marelui cardiolog, care spunea acum două luni că are oferte din Franţa şi că se gândeşte serios să plece. Ia plecaţi, domnule doctor! Să ne spuneţi şi nouă dacă ăia dorm în gărzi şi vorbesc aşa cu pacienţii. Dar nu plecaţi dumneavoastră de la traiul ăsta regesc niciodată! Şi ştiţi asta foarte bine! Faceţi o sută de milioane pe lună, cash, fără să vă forţaţi? Să vă fie ruşine! Oricum, ne vom mai întâlni! Dacă întrebaţi în stânga şi-n dreapta, veţi afla că am tendinţa de a face o pasiune nebună pentru unele subiecte. Numai bine vă doresc! Şi, un sfat, în stilul care v-a consacrat: ”Bă, dacă nu dai jos vrei 40 de kile, o să îţi plesnească inima, asta o să ţi se întâmple!”.