Mai întâi, să vedem ce are domnul Alexe cu ungurii. În general, e convins că maghiarii vor să fugă în Ungaria cu hălcidin ţărişoara noastră. Îi e teamă să nu rămânem fără Deltă, fără cei mai importanţi munţi ai noştri, cu care putem să ne fălim la nivel planetar. Nici mănăstirile din Moldova nu prea mai sunt în siguranţă. „Dom’le, cum să aibă ei limba lor, în ţara noastră? Noi n-avem cuvinte frumoase? E vreo stare care nu poate fi explicată în limba română? Ai văzut ce poezii de iubire avem? “Luceafărul” lui Eminescu te unge la suflet. Să nu mai vorbim de „Amintirile din copilărie”, scrise de Ion Creangă. Deci, avem cuvinte cu care se poate vorbi despre orice. Şi atunci, de ce vor să ne bage limba lor pe gât?”

Şi totuşi de ce vor maghiarii să ne lase fără Deltă şi să fugă cu Babele şi cu Sfinxul în cârcă? „E clar ce urmăresc ei, ce să ne mai ascundem după deget? Vor să facă marea unire cu ţara lor mamă şi să ne lase pe noi cu buza umflată. Vor să ne smulgă Ardealul de sub nasul nostru şi, mai întâi, ne atrag în Covasna şi Harghita. Păi, ce, ei luptă doar pentru două judeţe? Vor toată halca aia din vestul ţării. Dacă nu ne trezim acum, rămânem fără Ardeal.” Domnul Alexe vrea să strângem semnături şi să-i dăm în şuturi pe unguri afară din ţară.

Prietenul său, nea Moraru, îl susţine din toate punctele de vedere. E convins că, în cel mult trei ani, Ungaria se va uni cu Ardealul şi chiar cu o bună parte din Muntenia. „Să nu ne facem că nu vedem. Eu nu zic să ajungem la violenţă, dar trebuie făcută o comisie din oameni simpli, care să meargă la faţa locului şi să le atragă frumos atenţia acestor indivizi certaţi cu legile. Asta e ţara noastră de la Decebal încoace. Ştefan cel Mare se răsuceşte în mormânt, dacă noi cedăm ceva din pământul nostru. De Mihai Viteazul nu mai zic, pentru că el a fost cel care a adus, pentru prima dată, unirea în ţara noastră. E păcat de steagul nostru tricolor. În momentele astea, trebuie să dăm dovadă de unitate şi să mergem peste ei. Nu zic să le rupem picioarele de la început. Să mergem cu vorbă bună, mai întâi.”
Domnul Moraru le simte răsuflarea în ceafă şi cu greu se mai poate concentra la alte lucruri. „Du-te mata în Harghita! Dacă nu ştii ungureşte, nu te bagă nimeni în seamă. E normal să nu se folosească limba noastră în convorbirile astea pe care le avem pe stradă şi în magazine? Fiecare face ce vrea la el acasă, dar în societate? Pâinea să se vândă numai în limba română.”

Greul de-abia acum începe. Ne milogim de un tip uscat să semneze şi să accepte să facă parte din comitetul de ciomăgeală. Nu vrea să ne dea CNP-ul, dar sufleteşte e de acord cu demersul nostru. „Limba noastră e o comoară, în adâncuri scufundată. Nu aşa spuneau marii noştri poeţi? Ce are limba noastră, de fug ăştia de ea? A, ei vor să se unească cu ţara lor. Harghita şi Covasna sunt judeţele noastre, de sute de ani. Am dus atâtea războaie ca să le apărăm de diverşi cotropitori şi acum vin ungurii să ni le ia cu japca? Noi putem să luăm oraşe de la ei, dacă vrem? Asta e întrebarea pe care o pun eu”. Omul e supărat pe preşedintele Băsescu, care n-a dat cu Marko Bela de pământ. Visa la execuţiile pe stadioane promise de Vadim Tudor. Păcat că a dărâmat primarul Volosevici stadionul Ilie Oană. Pe Astra, abia dacă încap 8.000 de spectatori. „Cum îl cheamă p’ăla cu mustaţă? Verestoy Attila, nu? Ăla a tăiat toate pădurile româneşti. I-a trebuit, nu i-a trebuit, el
ne-a tăiat lemnele din ţară. Să ne taie oxigenul nostru? Cât oxigen produce un copac? Nici nu vreau să mă gândesc. Din Ungaria nu s-a atins de nici un pom. S-a trezit şi Băsescu să-i felicite de ziua lor, în loc să le mai dea peste nas.”

Un pensionar calm râdea de acţiunea noastră în forţă. Domnul Alexe e gata să sară la bătaie, dar l-am convins să nu înece în sânge strângerea de semnături. Trebuie să părem lucizi, în ochii lumii. „Se face gălăgie aiurea. Aşa suntem noi, ca popor: batem câmpii despre orice problemă. Suntem în Uniunea Europeană. Cum să ne ia cineva bucăţi din ţară?” În loc să-i dau cu caietul de semnături în cap, aşa cum mi s-a sugerat, am continuat cu o nouă întrebare. „De ce credeţi că se face gălăgia asta?” „Păi, ca să aibă şi ziariştii o pâine de mâncat.” Pensionarul a avut inspiraţia s-o întindă de la faţa locului, scăpând de iminenta bătaie, la care eram şi eu gata să contribui. Adrenalina ne lua uşor, uşor minţile.

Am abordat o doamnă plinuţă, care s-a înfierbântat când a auzit cuvântul ungur. A semnat de două ori şi chiar şi-a dat acordul să facă parte din delegaţia care va pleca în Harghita să le bată obrazul maghiarilor. După ce şi-a făcut câteva cruci de nervi, s-a dezlănţuit: „Să-i arză focu’! Nu le convine ţara noastră? Nu le place limba? Să se ducă, mamă, în p... mă-si, de unde au venit şi să ne lase în pace. Ăştia ar trebui scoşi cu forţa, dacă mai continuă pe linia asta. Problema noastră e că nu suntem uniţi. Dacă plecăm 100 spre Harghita, mai ajungem 10! Cei mai mulţi se îmbată la prima cârciumă. Dacă aveam şi noi unirea asta pe care o au ţiganii, ajungeam departe. D’aia îşi permit ei să ne calce în picioare când au chef şi să ne ameninţe că ne vor băga în constituţie şi limba lor.”

Mai găsim un domn dispus să semneze şi să facă parte din comitetul de avertizare: Costel Florea. Nu-i e frică să-şi exprime părerile. „Cum să facă alţii legea în ţara noastră? Limba noastră nu ne-o calcă nimeni în picioare! Nu le convine ceva? Să se ducă în ţara lor. Tu poţi să te duci în altă familie şi să-ţi dai cu părerea? Dacă eu mă cert cu nevasta, ce treabă ai tu să te bagi? Aşa şi noi. După ce că suntem amărâţi, mai stăm să ne certăm şi cu ăştia!”