

După doi ani în care ni s-a părut că, la fiecare şedinţă a Consiliului Local, asistăm la un blat ordinar, de ne venea să ne urcăm în ring şi să-i caftim pe (non)combatanţi, ne-am trezit de curând cu un meci cum ne-am dori să vedem cam o dată pe lună. Bursa era uriaşă: 40 de milioane de euro, numai bune de spart, în următorii doi ani, pe lucrări capabile să-l facă knock-out pe alegătorul care oricum abia se mai ţine pe picioare.
Tutunul nu dăunează chiar aşa de grav sănătăţii, cum se credea până acum. Am ajuns la concluzia asta fără ajutorul cercetătorilor britanici, care nu şi-au pus eprubetele la contribuţie. În curtea Spitalului Judeţean Ploieşti, secţia TBC, de lângă Obor, se fumează pe rupte. Păi, credeţi că pacienţii internaţi aici mai fumau, dacă era să le facă rău? Aşadar, în spital, sunt trataţi de diferite boli pulmonare, iar þigările de după tratament le fumează afară.
Inaugurarea podului cu patru benzi de la Tătărani a şocat. În locul soborului de preoţi, chemat, de obicei, la finalul lucrărilor făcute de mântuială, Mircea Cosma a convocat acum un echipaj de raliuri, de la care a furat ceva meserie inclusiv Micul Titiulescu de Aur al partidului, cel care va biciui caii putere ai partidului, la următoarele alegeri.
Asist uimit la revolta unor apărători ai libertăţii de exprimare vizavi de aşa-zisa lege a internetului, iniţiată de Olguţa Vasilescu. Colegi de breaslă alături de care fac parte din Convenţia Organizaţiilor de Media au sărit ca arşi, când au auzit de un astfel de proiect. Dincolo de impulsul de moment, pe care ţi-l declanşează reflexul de a te opune, ca jurnalist, oricărei forme de îngrădire a libertăţii de exprimare, cred că o astfel de lege este absolut necesară. Şi nu doar pentru a introduce între nişte limite ale bunului simţ violenţa de limbaj de pe internet, ci pentru a trata internetul, din acest punct de vedere, la fel ca celelalte mijloace de informare.
Are 100.000 de kilometri la bord şi vorbim aici despre un om, nu despre o maşină. Ioan Constantinescu are 60 de ani şi se pregăteşte pentru un maraton, la care va alerga când va împlini 100 de ani. Premiul, dacă va termina cursa, este de 100.000 de dolari. Şi ăsta e doar începutul.
Greşeala e de înţeles: cu ochii în ţâţele lui Luciu, fiţele lui Moni, ţoalele lui Dârţă (sperăm că apreciaţi vastele noastre cunoştinţe despre mondenităţile de Bucureşti!), editorii de la „Pubertatea” o mai dau uneori în bară. În special atunci când, între mizeriile pe care le publică zi de zi, se mai trezeşte câte un corespondent să trimită un material cu şi despre oameni cu adevărat speciali. Marian Dima n-a greşit cu nimic. Vine meciul Liverpool-Urziceni, iar un text despre petroliştii care-i cafteau pe cormorani de le mergeau, ce zicem noi mergeau?, de le alergau fulgii, e chiar oportun. Pe ideea, hai, că se poate, baftă Unirii, să ia maxim 4, 5 goluri, pe Anfield!
Dima a scris fără greşeală despre Dridea (dar nu foarte pretenţios, să nu le provoace migrene cititorilor), l-a tras şi-ntr-o poză, deşi avea destule mai vechi, practic, şi-a făcut treaba ca la carte. Cine a preluat însă treaba şi a pus-o în pagină a făcut o treabă mare, pocind numele acestui adevărat simbol petrolist. Care trebuia să înfrunte frigul şi să pozeze ceva mai sexy decât atât, dacă vroia să atragă atenţia „ziariştilor” de la capitală şi să nu ajungă iar subiect de glume pentru fratele său, Virgin, pardon, Virgil...
Proprietarul acestei căruţe n-a mai avut bani să-şi cumpere şi cal, nici măcar în leasing, fiind refuzat pe bandă rulantă de bănci, dar şi de cămătarii acreditaţi.

La ce concluzie vor ajunge experţii de la Bucureşti, chemaţi de Volosevici să verifice calitatea asfaltărilor din ultimii cinci ani?