Şi tu, Jeffrey?

03.02.2012

Obiceiurile proaste mor greu. În schimb, se iau de la unul la altul cu viteza luminii, aş adăuga eu. Noi, românii, suntem magistrali de-a dreptul în a-l strica şi pe ăl mai tocilar şi serios din clasă.

Când cineva vine din străinătate pe meleagurile noastre pline de voie bună, şmenuri şi „merge şi-aşa”, se declanşează automat un soi de ritual pe care îl avem în sânge de pe vremea bătăliilor cu turcii. Dacă vine de afară, cu siguranţă e mai tare şi mai bun decât oricare dintre noi. Paradox tipic românesc, pentru că, la o adică, modestia asta exacerbată este contracarată imediat de fudulie.

Nou-sositul de pe alte mări şi ţări are eticheta de „erou”. Nu contează că la el pe bătătură e ăl mai pârlit, mai fraier şi mai jigodit. Vine de afară şi, pentru asta, îi acordăm tot creditul. Ca şi cum, prin alte părţi, totul este minunat. Nu se fură, nu se minte, există numai genii, altruişti, serioşi şi toate atributele de genul acesta. Cam pe considerentele astea l-am primit şi pe Jeffrey Franks, cunoscut acum mai mult drept „tipul cu gaura în pantof” şi, de zilele astea încolo, cel care a chefuit cu Blejnar şi pedeliştii.

Bun. Aş întreba: credeţi că este pentru prima oară?

O fi având el mutră de tocilar chinuit în copilărie de şmecherii din clasă. O fi el băiatul mamei care se ascunde pe sub fuste. O umbla el cu pantofii găuriţi, dar l-oţi crede acum vreun sfânt doar pentru că vine din afară şi mai are şi FMI scris pe frunte? Ei, nu! Şi dacă o fi fost, asta s-a terminat în momentul în care a ajuns la noi, unde nu rezistă nimeni fără să „guste” din plăcerile locale. Blaturi, furăciuni, mica înţelegere, şantaj şi… de ce nu?… chef, neică!

Presupunând că nenea Jeffrey ăsta e vreun cuminte prin structura lui, un nepătat şi un cinstit, cât i-o fi luat din momentul în care şi-a pus pantofii lui cei găuriţi în colbul românesc şi până la primul chef când s-a bătut palma după voinţa zeiască? Mai mult ca sigur că nu o ţine dintr-un chef într-altul. Majoritatea directivelor i se dă în cadre sobre, fără mâncare, băutură, femei şi dansuri tradiţionale.

Ei, până la urmă, să nu uităm şi paradoxul. Pe cât îi considerăm de tari pe străini, pe atât ne place să îi stricăm ca să le râdem pe urmă în nas şi să le arătăm cât sunt de proşti, iar noi, cât de deştepţi.

Câtă satisfacţie să îl auzi pe acest funcţionar pârlit vorbind în metafore. Şi ce mai metafore! El mai lipsea să compare România cu o navă. O fi fost intenţionat sau s-o fi dat de gol? Asta învaţă, mai nou, pedeliştii, la chefuri? Figurile de stil?

Simona Stan