La plecare. Discurs

03.02.2012

Am intrat în Parlamentul României extrem de încrezătoare şi îmi depun demisia cu multă amărăciune. Nu mi-a cerut-o partidul şi nu pot să îmi retrag demisia invocând disciplina de partid, după ce am aclamat acest gest şi l-am susţinut, convinsă că este singura metodă de a forţa puterea să accepte declanşarea alegerilor anticipate. Ştiu: demisia unui singur om nu schimbă cu nimic situaţia actuală a ţării. E un act individual de voinţă şi care poate exprima pentru fiecare altceva. Depinde în ce bancă ne aflăm.

Renunţ la mandat refuzând să mă mai păcălesc şi să îi amăgesc pe oameni. Parlamentul este instituţia care înregistrează cea mai scăzută cotă de încredere în rândul cetăţenilor. Sondajele ne dau un procent format dintr-o singură cifră. Să spun că doar unii sunt responsabili -  puterea sau opoziţia – ar însemna să simplific lucrurile politicianist. Îmi permit însă să afirm că primii responsabili suntem cei aflaţi la primul mandat. Şi suntem în procent de peste 80 la sută. Mai grav e că acest mandat a fost câştigat pe vot uninominal. Am reuşit să mai compromitem încă două cuvinte: “nou” şi “tânăr” în politică. Reprezentăm aici mai mult voinţa conducerii partidelor şi mai puţin interesele cetăţeanului, căruia i-am luat încă o speranţă. Speranţa că, dacă aduci în legislativ oameni noi şi tineri, lucrurile se vor schimba în bine.

Mă consider unul dintre parlamentarii care nu au trişat cu acea penibilă condică de prezenţă, care nu şi-au dat cartela de vot altui coleg şi nici nu au acceptat… giumbuşlucuri – e un eufemism, desigur, cuvântul ar trebui să fie cu totul altul, dar mereu am dispreţuit verbiajul turbulent de la acest microfon -, ca să renunţ acum la câteva reguli de atitudine şi exprimare pe care le consider imperios necesar să fie asumate de orice parlamentar. Cred, şi colegii mei din Comisia de educaţie pot să confirme, că am căutat să susţin orice idee sau propunere bună, indiferent cine a fost cel care a iniţiat-o. Am căutat mereu să văd, dincolo de apartenenţa politică, sensul bun al unei propuneri, cât timp cetăţeanul avea de câştigat. Am constatat însă că acest criteriu de evaluare nu este luat în calcul şi de colegii mei de la putere. Nu voi intra în detalii, am să vă amintesc doar că am încercat, prin una dintre iniţiative, să reglementez un domeniu haotic: manualele şcolare. Aplaudat la început chiar de minister, demersul meu s-a pierdut pe traseu, doar pentru că eram în opoziţie. Deşi colegii mei de comisie din actuala coaliţie guvernamentală au aprobat toate lucrurile semnalate, proiectul nu a putut deveni lege, pentru că nu mă aflam unde trebuia. Adică, la putere.

Mentalitatea aceasta medievală blochează parlamentul, se pune de-a curmezişul oricărui progres. Numai ceea ce face şi propune puterea e valabil şi demn de validat. Este, în această atitudine, un dispreţ pentru cetăţenii care au votat partidele din opoziţie.

Nu ar trebui să gândim doar în termeni de partid şi după indicaţia ”omului cu degetul”. Ar fi trebuit ca, în aceşti trei ani, să dovedim că parlamentul e menit să ţină echilibrul între cele două puteri: guvern şi preşedinţie. Invocăm prea des cutumele şi prea rar interesul public. Invocăm prea mult precedentele, fără a dori să le anulăm, ca să facem din parlament elita clasei politice. Am în memorie un citat al parlamentarului Emil Boc despre abuzivul Guvern Năstase, text pe care îl construiam în anul 2004, alături de cel care acuza pe atunci guvernarea Năstase că a transformat legislativul într-o maşină de vot a ordonanţelor, că a subminat autoritatea acestei instituţii reprezentative pentru democraţie. Ce speranţă fusese parlamentarul Boc, acum prim-ministru! La ce folos să mai dau citate? E evident că logica după care funcţionează politicul e următoarea: principiile susţinute cu înflăcărare în opoziţie sunt anulate când ajungi la putere şi viceversa. Vă spun doar rezultatul: sub 10 la sută încredere.

Îmi depun demisia şi susţin că e singurul demers onest şi corect faţă de cetăţeanul care ne neagă legitimitatea. Şi cetăţeanul din stradă, şi cel tăcut, din casă. Cetăţeanul are dreptul să îşi aleagă un alt parlament şi, pe cale de consecinţă, alt guvern. Poate va fi mai rău, poate mai bine. Dar are acest drept. Iar eu nu i-l pot refuza.

Aş fi renunţat la demisie dacă aş fi fost convinsă că, rămânând în parlament, aşa cum funcţionează şi cum ne comportăm, pot să îmbunătăţesc situaţia omului care m-a votat şi m-a mandatat. Nu pot. M-aş putea preface că lucrez, unii chiar folosesc termenul ”luptă”, aş putea veni în continuare aici, zi de zi. Nu e suficient. Petre Ţuţea mărturisea că ar fi vrut să scrie un tratat despre aflarea în treabă ca metodă de lucru la români. Acesta e locul care inspiră cel mai bine scrierea unui asemenea tratat.

Poate că unii mă vor acuza că am abandonat. Mă întreb: ce? Nimicul? Fiindcă am reuşit, sistematic, să ne reducem la mai nimic. Parlamentul e doar un câmp de confruntare verbală, de încălcări regulate ale propriilor noastre reguli. Dezbaterea a dispărut, e doar retorică păguboasă. Accept disciplina de partid şi am înţeles strategiile de moment ale puterii sau ale opoziţiei, dar refuz hotărât ca interesul de partid să fie impus în detrimentul cetăţeanului. Să rămân în parlament sau pe holurile parlamentului, susţinută de cetăţeanul care suportă şi indemnizaţia, şi suma forfetară, şi logisitica, fără să îl pot ajuta?

Nu îmi rămâne decât să sper că măcar unii dintre dumneavoastră se vor gândi, la următoarele alegeri, dacă locul lor e în parlament. Am compromis prea multe valori. 2012 e an electoral. Decât un parlamentar degeaba, mai bine un simplu membru de partid, dar cu un loc de muncă onest.

Adriana Săftoiu