Nimeni nu vrea să fie mediocru. Unii însă nu au încotro (III)

20.01.2012

Indiferent că vorbim de ceasornicărie, de fizică atomică, de cultura castraveţilor sau de literatură, nimeni nu vrea să fie mediocru. Nu ştiu ce are lumea de azi cu mediocritatea. Poate că ni se trage de la daci. Cred că ei se purtau cu nasul pe sus, fiindcă le era mai uşor să fie geniali, dacă tot nu cunoşteau scrierea. Co-strămoşii latini nu făceau atâtea nazuri. Ne-au lăsat şi o dovadă, vorba asta înţeleaptă a marelui Horaţiu, pe care azi toată lumea o cunoaşte, dar nimeni nu o respectă: aurea mediocritas. Adică, e aurită calea de mijloc.

Dacă n-ar fi plină

de ridicol, cartea lui Nicolae Dumitrescu despre Corneliu Şerban („Un destin asumat – Corneliu Şerban”; monografie; cuvânt înainte: Ieronim Tătaru, postfaţă: Constantin Hârlav; editura Karta-Graphic Ploieşti, 2011; 467 de pagini) ar fi una perfect mediocră. Nici n-ar putea fi altfel. Cum să scrii o „monografie” altfel decât mediocră despre un autor mediocru? Unii cred că este ceva jignitor să fii mediocru, dar adevărul e că nu putem fi toţi geniali. Sau toţi foarte slabi. Fatalmente, trebuie să fie cineva şi mediocru! Adică, de mijloc, nici prea-prea, nici foarte-foarte. Au fost, sunt şi vor fi o mulţime de poeţi mediocri pe lume, iar literatura română e făcută şi din poeţii de mijloc, nu-i nicio supărare. Motivul e simplu şi total justificat, iarăşi, fără supărare, din moment ce nici consumatorii nu sunt toţi la fel. N-o să-mi spuneţi că nu există cititori mediocri! Deci, există o cerere, normal că vine şi oferta.

Dar de ce

să nu citez versurile cele mai bune ale lui Corneliu Şerban, luate chiar din „monografia” lui Nicolae Dumitrescu? Le zic „cele mai bune”, fiindcă doar nu dă monograful cu stângul în dreapta monografiatului, citându-i versuri proaste. Eu, cel puţin, n-aş face aşa ceva, dacă mi-ar lua Dumnezeu minţile şi i-aş turna o monografie lui Victor Sterom, de exemplu. Acuma, repede, ca să se bucure şi el de câtă glorie postumă îl aşteaptă, dacă-i fac contemporanii monografii. Hai, că iar mă iau cu vorba şi de versuri uit. Uite, luaţi de colea, cu toptanul! Eu mă abţin de la orice comentariu, în afară de concluzia că sunt mizerabil de proaste. Asta, ca să fie clar de la început de ce mă revoltă atâta această „monografie” – fiindcă e o carte despre un poet foarte slab, maxim mediocru, adică, pe alocuri, suportabil, lipsit de vână lirică şi de viziune poetică, lipsit de originalitate şi de valoare literară, pe ansamblu şi pe termen lung, dar beneficiar al unei valori de conjunctură, înainte de 1989, cărţile de după nefiind luate în seamă de nimeni… De altfel, Nicolae Dumitrescu însuşi este conştient că Şerban „n-a avut ca suport existenţial decât  râvna de a încerca să devină un poet luat în consideraţie”.

Râvnă de epigon,

desigur, fiindcă poeţii adevăraţi sunt „luaţi în consideraţie”  de către cititori şi de către critică prin însăşi valoarea scrierii lor, fără vreo „râvnă” obsesivă, specifică mai degrabă impostorilor şi veleitarilor, decât autenticilor creatori de valoare literară. Corneliu Şerban nu este un chemat al destinului, pe linia asta, dar a fost strivit toată viaţa de ambiţia de a deveni un mare nume în poezia românească, cel puţin aşa, ca Labiş, modelul şi obsesia lui, fără ca această ambiţie să fie servită de un talent puternic, ci mai mult de o colosală dorinţă de a fi, vorba lui Dumitrescu, „luat în consideraţie”. Ca poet, desigur. Şi uite că, până la urmă, s-a găsit cineva să facă de-alea nefăcute, „monografia” unui poet aflat în viaţă, ceea ce este destul de caraghios. De ce s-o fi complicat Dumitrescu şi de ce o fi acceptat Şerban jucăreaua asta? Ca să se simtă amândoi importanţi, desigur. Nu era mai normal şi mai onest ca să fi făcut ei împreună o carte de interviuri, de convorbiri, de descoasere, de orice voiau ei, aşa, cum se face între doi oameni vii care consideră că au ceva de spus în timpul vieţii lor despre nişte chestii pe care ei le consideră că ar putea interesa pe cineva, aşa cum au făcut Nichita Stănescu şi Aurelian Titu Dumitrescu, Daniel Cristea-Enache şi Ileana Mălăncioiu sau Octavian Paler, sau, la Ploieşti, Bogdan Stoicescu şi Ion Stratan? Nu, era musai nevoie de o „monografie”, dom’le! Care, de fapt, e o biografie bazată în totalitate pe nişte referinţe autobiografice scrise, ale lui Şerban, majoritatea, din ianuarie 2011, texte solicitate în prealabil de către Dumitrescu, material care ar fi făcut cartea asta mai vie şi mai adevărată, mai dinamică, deci poate chiar interesantă, fiindcă şi Dumitrescu şi Şerban pot fi nişte oameni interesanţi.

Dar, gata!,

uite versurile promise, ca să ştim despre ce vorbim noi aicea: „O dată şi încă o dată/ simt răspunderea de a fi om pentru oameni./ Ca şi cum mâine ar fi ziua bilanţului definitiv./ Ca şi cum clipa imediat următoare/ este ultima./ Râvnesc liniştea datoriei împlinite/ până-n treapta de sus a strădaniei./ O înţelepciune elementară/ îmi adevereşte că în această/ trecere omenească a mea/ am totul de câştigat,/ am totul de dăruit”. Vă daţi seama că mă mănâncă buricele deştelor să fac praf versurile astea, dar mă ţin de promisiunea de a nu face niciun comentariu; ar fi şi caraghios, după ce am dat sentinţa. Mai bine, pun o întrebare: Credeţi că un poet care scrie astfel merită să i se facă o monografie? Şi citez în continuare: „Voi, oameni, mari ai Terrei,/ cu fruntea-ngândurată,/ Zâmbiţi la amintirea/ c-aţi fost copii odată”; „Nu-i nimic uşor pe lume,/ Însă totu-i cu putinţă/ De visezi ceva anume/ Cu întreaga ta fiinţă”; „În belşug ori sărăcie,/ cu sau fără jucării,/ pretutindeni cresc sub soare/ milioane de copii” (mă scuzaţi, nu mă pot abţine, un comentariu scurt: Genial!); „Mă doare genunchiul,/ parcă mă doare şi sufletul./ Oricum, să vină mai degrabă/ sfârşitul. Sfârşitul”; „Lumina mă inundă în izbucniri uriaşe/ şi respir aerul tare contemporan;/ inima beată de sinceritate/ plângă şi râdă în pagini…/ Altfel, la ce bun chemate/ cadenţa de vers şi imagini?”; „Urcăm spre-nalt cutezătoare frunte,/ cum tinereţea anilor ne cere!/ Dar visul nostru are legi severe: să nu ne-adoarmă mulţumiri mărunte”; „Vreme, clipele cum le mai cerni…/ Anii aceştia când au trecut!/ Primăveri şi veri, şi toamne şi ierni/ paşii mi-i întipăriră în lut”; „Între cer şi între ape/ rezemată în pleoape,/ totuşi tu-mi rămâi aproape (…)  Între ape şi-ntre cer/ tot iubirea ta o caut/ tot iubirea ta o cer”; „Te aştept să vii/ ca pasărea îmbătată de chemările dragostei,/ lunecând în trecere peste frunzele pomilor”.

De ce este ridicolă

cartea lui Nicolae Dumitrescu? Simplu, pentru că are un subiect ridicol, ambiţii ridicole şi este scrisă ridicol. Într-un cuvânt, e o făcătură. Pe cuvânt de cronicar, nu aveam de gând să continui această cronică ce mă întristează teribil, oferindu-mi un jalnic spectacol al vanităţii umane şi o dezolantă confirmare că totul e deşertăciune. Pe de altă parte, îmi este greu să mă opresc aici, fiindcă sunt destule lucruri de spus, rele, evident, despre cartea lui Dumitrescu şi Şerban, nişte oameni în toată firea care se joacă de-a nemurirea, ca să fac şi o rimă, lansând pe piaţa literară acest fals intelectual.

Deci, se încheie

aici sau va urma, să lăsăm timpul să decidă. O săptămână e timp destul, nu?

M. Ghiţă Mateucă