Proiectul Caragiale

01.07.2011

Nu ştiu alţii cum sunt (adică, ştiu – nişte miştocari, nişte nenorociţi de miştocari; la ce să te aştepţi de la alde Pătraru, Fido, Baicu şi Anghelescu?), dar, pentru mine, apariţia celui de-al treilea număr din publicaţia „D’ale Ploieştilor” este o adevărată mană cerească. Mulţumesc, mulţumesc din inimă, domnule primar Andrei Volosevici! Alături de domnul ministru Petru Daniel Funeriu, mi-aţi întins personal o mână de ajutor pentru rubrica mea, „Co-media locală”, unde mi-aţi făcut onoarea de a-mi oferi vreo trei-patru greşeli grave de exprimare în limba română. Adevărul e că mi se cam făcuse lehamite de greşelile jurnaliştilor prahoveni. Toată ziua, bună ziua, Florin Tănăsescu, Leon Chirilă, Ovidiu Alexandrescu, Roxana Tănase, Serghie Bucur… Se simţea nevoia unui sânge proaspăt, nu? Şi, prin „D’ale Ploieştilor”, dumneavoastră, personal, mult stimate domnule primar, nu aţi ezitat să vă deschideţi vena greşelilor de limbă pe altarul nemilos al ironiei ploieştene altPHel.

Dar nu de asta iubesc eu „D’ale Ploieştilor”, ci fiindcă  m-a făcut să înţeleg de ce Primăria Ploieşti şi dumneavoastră, personal, domnule primar Andrei Liviu Volosevici, nu sunteţi interesaţi absolut deloc de Proiectul Caragiale. De ce nu reacţionaţi la ideea de a pregăti Anul Caragiale 2012, astfel încât să facem din Ploieşti epicentrul unor manifestări culturale de anvergură internaţională.

Cum să aibă asemenea viziune şi asemenea aspiraţii nişte inşi pentru care Caragiale nu este decât bustul ăla unde se pozau alaiurile de nuntă ieşite de la fosta Casă a căsătoriilor? În articolul „Zâmbetul unei statui”, nesemnat (în această publicaţie contra naturii, nici un articol nu este semnat; în afară de „editorialul” primarului!), în bună măsură plagiat de pe internet, marele dramaturg e batjocorit, pur şi simplu! De exemplu, se spune că „ne zâmbeşte din marmura albă, şugubăţ, pe sub mustaţă, nenea Iancu”. Nu numai că nu zâmbeşte neam, da chiar e cam încruntat. Cred că ştia ce urmează să se spună despre bronzul din care e făcut bustul lui. Că e marmură albă! Şi că urmează să devină mascota cununiilor civile, sub pana cine ştie cărui amploiat de la „D’ale Ploieştilor” lui Volosevici, care cică îi face un mare compliment: „Nenea Iancu – martorul miilor de căsătorii din Ploieşti”. Frumoasă posteritate ploieşteană, nene Iancule, uite că ajunseşi şi peţitor municipal!

În această însăilare de articol de o stupiditate, cum să-i zic?, tipic pedelistă,  ultimul intertitlu sună astfel: „Caragiale – „brandul” Ploieş-tiului”. Ştiţi de ce este Caragiale brandul Ploieştiului, după părerea măscăricilor de la „D’ale Ploieştilor” (ce nume tembel, pentru un ziar oficial!) şi de la Primărie? Poftim argumente: 1. „a fost timp de un an funcţionar la Tribunalul Prahova”; 2. „a fost martor al evenimentelor din anul 1870”, când cu „Republica de la Ploieşti” (n-a fost martor, Gogule, chiar a participat!); 3. „s-a mutat definitiv la Bucureşti, trecând însă des şi cu plăcere prin Ploieşti” şi, în fine, 4. „Pentru el, Ploieştiul a fost o sursă de inspiraţie pentru modele şi prototipuri de Mitici, Zoiţici, Agamiţi şi Dandanachi”. Subţirele motive, nu credeţi? Abia în ultima frază se dau ceva semne de abordare cât de cât serioasă a cestiunii: „Pentru ploieşteni, el, însă, este simbolul cu care vrem să ne „rebrenduim”, e modelul de umor pe care îl căutăm permanent, dar şi scuza pe care ni-o găsim atunci când greşim”.

Dacă în publicaţia oficială a Primăriei Ploieşti problema Caragiale e tratată în felul acesta insuportabil de modest, meschin şi mediocru, acum, cu numai şase luni înainte de startul Anului Caragiale (1852 – 1912 – 2012), când proiectele privind organizarea unor ample manifestări omagiale – expoziţii, spectacole, festivaluri, editarea unor lucrări de excepţie etc. deja ar fi trebuit să fie elaborate şi supuse dezbaterii publice, ce mai e de zis? De zis, ca de zis, dar ce e de făcut? Dacă acesta este nivelul de gândire şi maniera de acţiune a autorităţilor ploieştene, e clar că vom rămâne cu zisul, iar în privinţa făcutului nu avem decât o singură soluţie. Să plecăm în băjenie, ca pe vremea tătarilor. În fond, Anul Caragiale nu este apanajul Ploieştiului. Anul Caragiale va fi o mare efervescenţă naţională. Şi o teribilă provocare, monşer!  Peste tot se va face câte ceva. Vă imaginaţi, de exemplu, că Sinaia, Braşovul sau Sibiul vor sta cu mâinile în sân? Că se vor mulţumi cu vreun „festival” leşinat, la care să vină nişte băşinoşi de cacademicieni să-şi gâjâie inepţiile în faţa unui public adus pe bază de convocator, ca să fie sala cu oameni? Că nu vor căuta forme cât mai interesante, mai moderne şi mai atractive de a-l omagia pe cel mai celebru dintre scriitorii români? Credeţi că sinăienii, braşovenii sau sibienii vor pomeni ceva de Ploieşti? Că doar nu vor înnebuni, să ne facă nouă reclamă pe banii, pe ideile, pe munca şi pe mândria lor, repetând obsesiv tot felul de chestii inteligente referitoare la legătura dintre Caragiale şi Ploieşti…

Într-un cuvânt, dacă nu se poate, adică nu se doreşte şi nu se vrea, să se facă aici, la Ploieşti, ceva im-portant, ceva durabil, ceva într-adevăr de valoare şi rezonanţă internaţională, cum ar fi acea expoziţie-gigant în aer liber, sau editarea unui album monumental, sau o expoziţie-experiment sau, ce utopie!, un centru internaţional de cultură Caragiale, nu-i nimic. Vom încărca cele 2.000 de desene în trăsură şi pe-aci ţi-e drumul: La bulivar, birjar!
Sunt bulivare şi în alte oraşe, nu?

M. Ghiţă Mateucă