Ne-am săturat să fim modeşti, meschini şi mediocre: Proiectul Caragiale

03.06.2011

Despre utopia unui complex centru cultural internaţional Caragiale la Ploieşti vom tot tăini. Însă, pentru Anul Caragiale de la anu’ (1852 – 1912 – 2012) nu prea mai avem timp să trăncănim. Ori îl facem cum trebuie, să lăsăm lumea mută, ca să urle mai tare, ori vom fi din nou modeşti – o sesiune “de comunicări”, meschini – o serbare ca şi şcolară şi mediocri – vreo două broşurele, un spectacolaş, o festivitate scrobită şi, neapărat, depuneri de flori la statuie!

Se poate şi altfel? Da, se poate. Pentru asta, e nevoie să aducem la lumină Colecţia Caragiale a lui Nicolae Ioniţă (2.000 de desene ce-l reprezintă pe marele scriitor, realizate de 1.500 de graficieni din 138 de ţări de pe toate continentele; http://www.personality.com.ro). S-o prezentăm în spaţiul cultural public aşa cum nu s-a mai văzut. În acerba competiţie pentru cucerirea interesului public faţă de actul major de cultură, cine vine cu propuneri minore călare pe cai mici poate să nu se mai deranjeze. Dar 2.000 de portrete caricaturale înşirate pe două rânduri paralele pe un traseu care să plece din Sala coloanelor a Palatului Culturii, să străbată scuarurile din centru, prin faţa Casei Albe, a blocurilor Mercur şi Unirea, pe lângă statuia lui Nichita Stănescu, apoi prin faţa Muzeului de Artă, pentru a se sfârşi la bustul lui Caragiale de pe bulevard, la fosta Casă a căsătoriilor, asta, da!, ar fi o expoziţie în aer liber care ar bate toate recordurile, ca număr de autori, ca număr de piese expuse, ca… lungime şi ca durată, fiindcă ar trebui deschisă de ziua naşterii – 1 februarie şi lăsată la discreţia publicului până după celebrarea centenarului morţii lui Caragiale – 9 iunie. În Sala coloanelor, o expoziţe Caragiale – viaţa, opera, epoca, posteritatea, făcută la meserie, într-o manieră, pur şi simplu, revoltător de neconvenţională, inclusiv un spaţiu pentru recitaluri actoriceşti şi mini spectacole, pentru proiecţie de filme, pentru alte întâmplări artistice care să se producă poate chiar zilnic, cu intrare liberă. De-a lungul traseului, vor fi montate două, trei scene unde să se producă, de asemenea, momente de artă teatrală, poate chiar zilnic, în plină stradă, fără nici o inhibiţie, tot felul de mici secvenţe caragialiene sau de inspiraţie caragialiană, de exemplu, o paradă a costumelor purtate de personajele sale în montările scenice notabile ale teatrului românesc. Pe nişte ecrane speciale, ar putea să ruleze non stop imagini din spectacolele respective sau din filmele realizate după piesele lui Caragiale, ca şi filme documentare sau, pur şi simplu, fotografii şi informaţii despre viaţa şi opera sa. N-ar fi rea nici o berărie de epocă… La început, cele două şiruri paralele de portrete îl vor nedumeri şi-l vor intriga, poate, pe ploieştean. Îşi va reveni însă imediat şi se va preumbla curios de-a lungul acestui coridor al umorului inteligent, de care va deveni foarte repede chiar mândru. Televiziunile vor vui. Ziariştii vor scrie de bine sau de rău, nu are nici o importanţă, fiindcă cei mai mulţi nu descriu realitatea, ci doar îşi exhibă propriile limite de înţelegere a acesteia. Turiştii se vor opri din drumul lor spre munte sau spre mare, ca să vadă coridorul caricaturilor de la Ploieşti, sau chiar vor veni aici special pentru năzbâtia asta.

Un caz de obtuzitate

Nu există situaţii imposibile, ci doar situaţii cărora nu li s-a aflat încă soluţia. (…) cu mult mai puţini bani, nişte capete nu numai luminate, ci şi foarte determinate să rezolve ecuaţiile aparent imposibile ale culturii naţionale ar impune rezolvări ingenioase (…) În toată lumea, proiectele culturale suportă un control amănunţit al consecinţelor. Nu faci la nesfârşit ce-ai mai tot făcut, dacă prin tot ce-ai mai făcut n-ai obţinut mare lucru.

Am primit de la autorul său, caricaturistul Nicolae Ioniţă, din Ploieşti, un volum fabulos în toate privinţele: ca idee, răsunet şi inteligenţă managerială. Volumul se cheamă „O istorie a literaturii române desenată de mari graficieni ai lumii” (…) Cu o selecţie de câteva mii din portretele literaturii române de la începuturi până astăzi, Muzeul Naţional al Literaturii Române a publicat recent volumul despre care am pomenit mai sus. Din păcate (…) în numai 200 de exemplare! Un mod mai românesc de a distruge, raportând dezastrul ca pe un succes, e greu de imaginat. Muzeul Literaturii n-a putut mai mult. Dar, până a ajunge aici, Nicolae Ioniţă a fost refuzat de toate instituţiile culturale cu pretenţii (…) Nimeni, dar absolut nimeni din aceste instituţii, altfel având în obligaţii şi propaganda culturală peste hotare, nu a întrevăzut completul de oportunităţi, lesne de acoperit financiar şi cu un folos cultural maxim al iniţiativei lui Nicolae Ioniţă. E un caz de orbire la cel mai înalt nivel. Dacă nu cumva unul de incompetenţă în forme continuate.

Tudor Octavian
(“Jurnalul Naţional”, 25 ianuarie, 2011)