Idealul ca necesitate

03.06.2011

Am ştiut de la bun început că Proiectul Caragiale nu se va bucura de interesul oficialităţilor ploieştene. Pe cine să intereseze? Pe unii care preferă să ia totul (totul, inclusiv cultura) de-a gata, fiindcă nu ştiu, nu pot, nu vor sau nu au curajul să facă nimic nou? Ce rost are să te înhami la nebunia asta cu un centru cultural internaţional Caragiale la Ploieşti? Şi chiar ideea unei expoziţii în aer liber, înşirând nişte caricaturi prin centrul oraşului… E asta treabă serioasă? Nu e mai uşor să aduci două-trei clase de elevi şi restu’ pensionari şi să pui nişte actori să joace un spectacol? Doi-trei poeţi care să-şi recite capodoperele se găsesc, iar în depunerile de coroane suntem deja experţi. Dacă mai prinzi şi un academician disponibil să vorbească la pereţi despre n-are importanţă ce, gata!, ai mai bifat o acţiune de succes în agenda culturală. Pe fraieri i-ai aburit, pe şefi i-ai îmbrobodit, toată lumea e mulţumită, să vină micii, să curgă berea…

Mi-a fost clar de la început că oficialităţile nu vor percuta. Nu ca să sară în sus de nerăbdare, da, dom’le!, este o idee genială, de mâine ne apucăm de treabă!, dar măcar să analizeze cinci minute aiureala asta şi apoi să se pronunţe doct: Nţţţ! Am ştiut de la bun început că proiectul unui centru cultural internaţional Caragiale care să scoată Ploieştiul din amorţeala anonimatului nu va stârni entuziasmul administraţiei actuale (mai vine şi pe filiera altPHel…), atâta vreme cât ne complacem în modestia noastră provincială, în meschinăria micilor noastre satisfacţii culturale şi în binefacerile anestezice ale unei lejere mediocrităţi. De ce să creezi cultură majoră la Ploieşti? Pentru ce ar avea nevoie un oraş ca Ploieştiul de o instituţie culturală cu anvergură atât de insuportabilă, încât, iată, biata noastră urbe nici măcar sub formă de dezbatere publică despre proiectul ei nu poate susţine?

Recunosc însă că mă aşteptam la o cât de mică reacţie a ploieştenilor. Măcar să spună doar atâta: Du-te, bă, şi te tratează! Caragiale ne trebuie nouă acuma, când ne taie ăştia salariile şi ne scumpeşte mâncarea? Nu ştiu cum dracu’ se face, dar, prin oraşele străineze, unde există asemenea centre culturale de mare forţă, nici nu se reduc salariile şi nici nu creşte preţul alimentelor. Să existe vreo legătură, vreo cauzalitate oarecare între cultură şi crăpelniţă? Dezamăgit, dar nu descurajat, de lipsa de reacţie publică a ploieştenilor, în special a intelectualităţii, a profesorilor de literatură, a scriitorilor, a mediilor artistice şi jurnalistice, voi continua totuşi să bat la uşa interesului public ploieştean, până ce voi obţine un cât de mic semn că e cineva înăuntru.

Acum două zile, un tânăr intelectual, poet şi activist cultural la o instituţie municipală, mi-a reproşat că vorbesc de „chestii fabuloase”. Şi că ceea ce fac eu cu acest Proiect Caragiale „e un cultural management fiction”. Se prea poate. Dar orice chestie fabuloasă care astăzi funcţionează bine-mersi, în marea cultură a lumii, de la catedrale celebre şi până la muzee nemaivăzute, de la iniţiative editoriale-gigant şi până la monumente-unicat, tot „fiction” părea, pe vremea când „chestia fabuloasă” nu era decât o idee în capul vreunui aiurit care se chinuia să-şi convingă contemporanii să trateze idealul ca pe o necesitate şi pe puternicii zilei să bage mâna în buzunar. Aşa s-a născut marea cultură a lumii. Din „fiction”! Dacă nu avea „fiction”, omul nici măcar roata nu o descoperea. Şi nici pe Lună n-ar fi ajuns. Ce să mai zic de poezie?! Fantezie pură! Sincer, nu văd absolut nici un motiv pentru care Proiectul Caragiale nu s-ar putea naşte din „fiction”. Trebuie să visăm la ceva, fiindcă, dacă nu visăm la nimic, de nimic vom avea parte!

M. Ghiţă Mateucă