Proiectul Caragiale

12.05.2011

O caricatură poate să-ţi stârnească un zâmbet. Sau un hohot de râs. O sută reprezintă deja un gest de conştiinţă culturală. Definesc deja o atitudine. Dar 2.000? Vă daţi seama ce pot să facă 2.000 de caricaturi adunate la un loc? 2.000 de caricaturi sunt o bombă culturală care poate să facă linişte pe o rază de 2.000 de kilometri, în jurul paşnicului său epicentru. Această bombă culturală se află la Ploieşti sub forma celei mai mari colecţii de portrete caricaturale dedicate unei personalităţi a culturii mondiale, care a fost realizată vreodată în lume. Este vorba despre Colecţia Caragiale, care cuprinde peste 2.000 de desene ce-l reprezintă pe marele scriitor, realizate de 1.500 de graficieni, din 138 de ţări de pe toate continentele (o puteţi accesa la adresa http://www.personality.com.ro/caragiale.htm). Unele dintre aceste opere de artă au fost expuse în Spania, Turcia, Bulgaria, Ucraina sau Rusia. Niciodată, în România. Niciodată, la Ploieşti, ingrata urbe care, culmea!, are tupeul să-şi întâmpine oaspeţii afişând la intrare inscripţia “Oraşul lui I. L. Caragiale”, dar refuză sistematic să facă ceva serios, ceva valoros şi durabil, ceva cu adevărat important pentru memoria sa şi pentru destinul operei sale în posteritate. În posteritatea care, în 2012, va număra deja prima sută de ani, tot atunci împlinindu-se 160 de ani de la naşterea celui mai celebru dintre nemuritorii Ploieştiului. Nu şi cel mai iubit dintre muritorii săi.

Cel care a realizat

această uluitoare colecţie este artistul caricaturist Nicolae Ioniţă, ploieştean, de altPHel. Treb’şoara asta i-a luat mai bine de zece ani, timp în care, nu ştiu cum (cred că nici lui nu-i vine să creadă că a reuşit), a pus la treabă nişte mii de desenatori din nişte sute de ţări şi a adunat nişte mii de desene, la Ploieşti. Pe lângă cele 2.000 de portrete din Colecţia Caragiale, Ioniţă a realizat, după aceeaşi reţetă, şi o colecţie colosală de portrete (nu multe, doar vreo 8.000 – opt mii!) ale personalităţilor neamului românesc – domnitori, cronicari, cărturari, prelaţi, politicieni, demnitari, scriitori, pictori, muzicieni, savanţi, sportivi etc… etc… Dintre acestea, restrângând cadrul la zona literară, au fost selectate 4.000 de portrete, înfăţişând 250 de scriitori, şi, astfel, a apărut volumul „O istorie a literaturii române desenată de mari graficieni ai lumii”, publicat în anul 2009, de către Muzeul Naţional al Literaturii Române.

Toate astea

se întâmplă, iată, în apartamentul unui visător şi la Bucureşti. Nimic, în spaţiul cultural public al Ploieştiului. În spaţiul cultural public al Ploieştiului, în materie de Caragiale, inventarul este nepermis de modest: un muzeu destul de prăfuit, ca şi anonim, un bust care şi-a cam trăit traiul şi şi-a mâncat mălaiul, de când nu se mai fac poze de nuntă în preajma lui, o fundaţie demult trecută-n adormire, plus nişte nume de complezenţă – o stradă, un liceu şi o casă de cultură. Atât şi nimic mai mult.

Care este ideea?

Utopia, mai bine zis, este aceea de a se înfiinţa la Ploieşti un centru internaţional de studiere şi promovare a culturii subscrise ideii de Caragiale. Un centru cultural complex, cu manifestări de literatură, teatru, arte plastice, muzică, film… care să devină emblema culturală a Ploieştiului şi care să facă Ploieştiul cunoscut şi respectat în lume. Să-l smulgă din abureala că modestia va fi vreodată răsplătită, din amăgirea că meschinăria va fi vreodată respectată şi din iluzia că mediocritatea va fi vreodată productivă. Fiindcă ne-am săturat să fim modeşti, meschini şi mediocri, vrem la Ploieşti un centru cultural în care, în numele lui, dar şi sub pretextul Caragiale, se va produce, se va consuma şi se
va exporta cultură, ritmic şi constant, astfel încât, şi-aşa în pană de identitate, “urbea lui Nenea Iancu” (oribil clişeu!) sau “oraşul aurului negru” (oribilă găselniţă!) să-şi încununeze căutarea de sine printr-o adevărată, valoroasă, serioasă, inconfundabilă şi durabilă lucrare culturală. Ce trebuie pentru asta? Patru lucruri de bază: voinţă politică, abnegaţie administrativă, tenacitate financiară şi competenţă culturală. Şi patru sute de lucruri fundamentale: seriozitate, profesionalism, competenţă, generozitate, moralitate, hărnicie, inteligenţă, cutezanţă, luciditate, creativitate, responsabilitate, optimism şi, era să uit, puţină nebunie. Este greu? Vă pare complicat? La dracu’! Sigur că e greu şi complicat! Nici să vinzi cartofi la piaţă nu este simplu şi uşor. Simplu şi uşor este doar să continuăm să fim modeşti, meschini şi mediocri.

Dar, despre utopia

unui complex centru cultural Caragiale la Ploieşti, vom tot tăini. Însă, pentru Anul Caragiale de la anu’, nu prea mai avem timp să trăncănim. Ori îl facem cum trebuie, să lăsăm lumea mută, ca să urle mai tare, ori vom fi din nou modeşti – o sesiune “de comunicări”, meschini – o serbare ca şi şcolară şi mediocri – vreo două broşurele, un spectacolaş, o festivitate scrobită şi, neapărat, depuneri de flori la statuie!Se poate şi altfel?

Da, se poate. Pentru asta e nevoie să aducem la lumină Colecţia Caragiale a lui Nicolae Ioniţă. S-o prezentăm în spaţiul cultural public, aşa cum nu s-a mai văzut. În acerba competiţie pentru cucerirea interesului public faţă de actul major de cultură, cine vine cu propuneri minore călare pe cai mici poate să nu se mai deranjeze. Dar 2.000 de portrete caricaturale, înşirate pe două rânduri paralele, pe un traseu care să plece din Sala coloanelor a Palatului Culturii, să străbată scuarurile din centru, prin faţa Casei Albe şi a blocurilor Mercur şi Unirea, pe lângă statuia lui Nichita Stănescu, apoi prin faţa Muzeului de Artă, pentru a se sfârşi la bustul lui Caragiale de pe bulevard, la fosta Casă a căsătoriilor, asta, da!, ar fi o expoziţie în aer liber care va bate toate recordurile, ca număr de autori, ca număr de piese expuse, ca… lungime şi ca durată, fiindcă ar trebui deschisă de ziua naşterii – 1 februarie şi lăsată la discreţia publicului până după celebrarea centenarului morţii lui Caragiale – 9 iunie. În Sala coloanelor, o expoziţie Caragiale – viaţa,
opera, epoca, posteritatea, făcută la meserie, într-o manieră, pur şi simplu, revoltător de neconvenţională, inclusiv un spaţiu pentru recitaluri actoriceşti şi mini spectacole, pentru proiecţie de filme, pentru alte întâmplări artistice care să se producă poate chiar zilnic, cu intrare liberă. De-a lungul traseului, vor fi montate două, trei scene unde să se producă, de asemenea, momente de artă teatrală, poate chiar zilnic, în plină stradă, fără nici o inhibiţie, tot felul de mici secvenţe caragialiene sau de inspiraţie caragialiană, de exemplu, o paradă a costumelor purtate de personajele sale, în montările scenice notabile ale teatrului românesc. Pe nişte ecrane speciale, ar putea să ruleze non stop imagini din spectacolele respective sau din filmele realizate după piesele lui Caragiale, ca şi filme documentare sau, pur şi simplu, fotografii şi informaţii despre viaţa şi opera sa. N-ar fi rea nici o berărie de epocă… La început, cele două şiruri paralele de portrete îl vor nedumeri şi-l vor intriga, poate, pe ploieştean. Îşi va reveni însă imediat şi se va preumbla curios, de-a lungul acestui coridor al umorului inteligent, de care va deveni foarte repede chiar mândru. Televiziunile vor vui. Ziariştii vor scrie de bine sau de rău, nu are nici o importanţă, fiindcă cei mai mulţi nu descriu realitatea, ci doar îşi exhibă propriile limite de înţelegere a acesteia. Important este că vor face zgomot. Turiştii se vor opri din drumul lor spre munte sau spre mare, ca să vadă coridorul caricaturilor de la Ploieşti, sau chiar vor veni aici special pentru năzbâtia asta.

Este prea multă

ostentaţie? Vă pare ceva superficial, artificial sau neserios? Nu, deloc! Este doar ceva nou! Ceva ieşit din tiparele comode ale acelui festivism scorţos care parodiază solemnitatea academică şi plictiseşte auditoriul. Pe lumea asta, există culturi inovative şi culturi imitative. Cele imitative nu fac altceva decât să repete modele, formule şi stereotipii care, cu timpul, duc, inevitabil, la modestie, la meschinării şi la mediocritate. Culturile inovative tot caută, tot încearcă şi tot îndrăznesc să producă şi să propună modele şi formule inedite de exprimare, pe care, după ce acestea obosesc şi expiră, le livrează ca prospătură culturilor imitative. Doamne, ce clişeu nou nouţ – să aduni lumea într-o sală pentru nişte savantlâcuri care ori nu o interesează, ori nu le ţine minte ori nu-i sunt de nici un folos. Între inovativ şi imitativ, alegeţi! Şi ţineţi minte – modestia, meschinăria şi mediocritatea nu se potrivesc deloc cu spiritul caragialian al Ploieştiului. Nici cu râsul, nici cu plânsul!

M. Ghiţă Mateucă