„Umilinţă” sau locul unde clopotul nu bate niciodată (epilog)

09.04.2011

„România din filmul meu e necăjită,
mâhnită, dar alinată, mângâiată pe creştet de Dumnezeu.”
Cătălin Apostol

S-au spus lucruri extrem de pertinente şi s-au scris cronici – în marea lor majoritate – favorabile filmului „Umilinţă”*. Însă atât vorbitorii cât şi, deopotrivă, autorii textelor s-au referit în cuvintele lor preponderent la structura peliculei: originalitatea scenariului, temele şi motivele abordate, mesajele transmise, dar şi la faptul că eticul câştigă în faţa esteticului într-un mod atât de decisiv, încât instituie o nouă estetică**  sau că prin simplitatea, limpezimea şi concizia conceptuală, Cătălin Apostol deschide cu „Umilinţă” un nou drum cinematografiei româneşti contemporane.***

S-au făcut consideraţii adecvate despre concepte precum metafizică şi transcendent, umilinţă şi smerenie, păcat şi mântuire, dar şi despre impecabilele partituri actoriceşti, cu alte cuvinte, despre ceea ce vrea să spună acest film şi prin ce mijloace izbuteşte el să facă acest lucru. Acest film ne priveşte pe noi toţi. Această calitate de a ne privi pe noi toţi o are icoana. Priveşti icoana şi icoana te priveşte pe tine. Mi-am dat seama că pe mine filmul acesta mă priveşte. Mie nu mi-a venit să cred că în România se poate face un film ca acesta în care un om plânge pe obrazul murdărit al ţării şi din lacrimile lui se naşte o icoană, mărturisea marcat maestrul Dan Puric, în emoţionanta prezentare făcută filmului, în seara spectacolului de gală****.

Însă toţi cei care până acum s-au exprimat despre acest film au fost destul de parcimonioşi în a vorbi despre faţa lui nevăzută, adică despre toţi aceia care, mult mai puţin vizibili fiind, au contribuit în mod decisiv la conferirea acelei structuri de rezistenţă fără de care această construcţie de mare rafinament n-ar fi putut sta în picioare, cum se spune. Mă gândesc, în primul rând, la acest minunat artist care este Marian Stanciu şi la picturalitatea imaginii care-i poartă semnătura. Cadrele sale – atât cele de interior, dar îndeosebi exterioarele – excelează printr-o limpezime a perspectivei dublată permanent de o anume precizie a detaliului şi de un echilibru perfect al jocului de lumini şi umbre, care au darul de a catifela contururile fiinţelor sau locurilor în care acestea se mişcă, dovedind o perfectă înţelegere a mesajelor pe care regizorul a dorit să le transmită privitorilor. Marian Stanciu filmând (…) iubeşte România, iubeşte actorii, iubeşte peisajul, sublinia maestrul Dan Puric, cu acelaşi prilej. Apoi, muzica  – purtând semnătura tânărului compozitor Vlad Stoicescu (n. 1987) – atenuând sau potenţând firul naraţiunii, într-o perfectă simbioză cu imaginea, întrupează un alt fel de personaj principal, sine qua non, al filmului. Întreaga partitură muzicală este alcătuită din elemente arhaice perfect articulate, cu tonalităţi amintind de muzica veche românească, religioasă sau cultă, însă toate distilate impecabil într-un limbaj componistic şi interpretativ modern (reliefat în final şi de vocea strălucitoare a sopranei Alexandra Spireanu), dovedind o perfectă stăpânire a mijloacelor de exprimare artistică şi nu numai ale
compozitorului. Muzica lui Vlad – amintea Dan Puric – face peisajul să vorbească, tăcerile să vorbească… De altfel, numele lui Marian Stanciu şi Vlad Stoicescu apar şi pe genericul filmului artistic de scurt metraj „O zi bună”, regizat de acelaşi Călin Apostol. Nu pot încheia fără a-l aminti pe Mihnea Tăutu, autor al scenografiei şi al costumelor, elemente care au imprimat peliculei acea doză de verosimilitate deloc forţată, naturaleţe şi firesc, personajele părând a se simţi extrem de bine în noile şi efemerele lor identităţi. Părând a fi „de acolo”. Ceea ce nu-i deloc puţin.

Colana sonoră a lui Costel Buteică, montajul lui Mădălin Cristescu şi machiajul Cristinei Ilie întregesc în chip fericit o echipă de profesionişti redutabili despre care, în mod cert, vom mai auzi. Echipă din care au mai făcut parte încă doi ploieşteni (alături de regizor şi compozitor): Mihai Gheorghe (fotograful filmului) şi Ştefan Canurschi (asistent-cameră şi making-off).

Toma Dumitrescu

*„Umilinţă” (Locul unde clopotul nu bate niciodată). Un film scris şi regizat de Cătălin Apostol. O producţie PARADOX FILM (2010) cu sprijinul Consiliului Naţional al Cinematografiei şi Televiziunii Române. Imaginea: Marian Stanciu, muzica: Vlad-Mihai Stoicescu, decoruri şi costume: Mihnea Tăutu, coloana sonoră: Costel Buteică. În distribuţie: Şerban Ionescu, Cristi Oleşer, Valentin Teodosiu, Costel Caşcaval, Mitică Popescu, Ion Grosu, Afrodita Androne, Magda Catone, Ecaterina Nazare, Gabriela Crişu, Paraschiv Constantin, Vasile Calomfir, Nicodim Ungureanu.

** Constantin Stan, „Filmul de la care cinematografia noastră poate reîncepe (I)”, „Ziarul de duminică”, 3 martie 2011

*** Mihai Cochinescu, „Filmul „Umilinţa” – premiera de la Ploieşti”, în http://mihai.cochinescu.com/2011/03/14/filmul-umilinta-premiera-de-la-ploiesti/#more-7281, 14 martie 2011.

**** 25 februarie 2011, cinema „Scala”, Bucureşti